uneori imi pierd speranta in oameni

Cât de mare e diferenţa dintre ceea ce vrei să vezi şi ceea ce nu poţi să ignori?

O viaţă de om înseamnă prea puţin în timp, aşa că nu putem decât să ne imaginăm istoria pe care nu am trăit-o. Istoria aşa cum ne-o spun alţii şi cum o percepem noi din spusele lor.
Nu sunt vreun mare istoric si nici un adept al teoriei conspiraţiei, aşa că postarea asta nu va fi despre acurateţea lecţiilor de istorie predate nu ştiu unde. Postarea asta e despre mine.
Cred că toţi s-au imaginat în copilărie cavaleri sau regi sau împăraţi.
Da, ştiu că s-a inventat cinematografia, dar mie încă îmi place să mă imaginez pe toate câmpurile de bătălie din lume, din preistorie şi până azi. Prin păduri, prin munţi, pe câmpii nesfărşite, toamna, iarna, în ploaie, de la luptele cu ciomagu şi cu praştia, până la bătăliile aeriene din al doilea război mondial. Pentru mine acolo se termină istoria. Capitolul următor e încă în drafts.
Îmi place să-mi imaginez bătălii aeriene, navale, terestre, îmi place să le văd prin ochii înspăimântaţi ai cailor, sau de undeva de deasupra. Dar istoria nu se rezumă la ciomege, săbii şi gloanţe.
Îmi imaginez cum s-au simţit cei în care s-a aprins pentru prima oară scânteia unei revoluţii şi de la care s-a întins văpaia. Cei care au schimbat lumea într-un fel.
Privesc în trecut (un concept relativ diferit de cel de istorie) de la primul om care a tras cu arcul, la cei care au construit cele mai înalte catedrale, la cei care au schimbat lumea cu totul. Revoluţii politice, industriale, economice, sociale.
Te gândeşti involuntar că, măcar un singur om din toată mulţimea aia care îţi trece prin faţa ochilor, e strămoşul tău. Şi chiar dacă nu e, pentru ca tu să ajungi aici, ai tăi au supravieţuit tuturor necazurilor şi calamităţilor, şi te cuprinde un anumit sentiment.
Şi sentimentul ăla se spulbera ca o farfurie care aterizează pe ciment de la etajul 12. Te uiţi la lumea dezgustătoare din jurul tău şi te gândeşti că oamenii şi-au pus speranţele în nimic. Îi invidiezi pe morţi şi-ţi vine să te târăşti sub o piatră şi să li te alături.
Cu toate că dezgustul meu e nemărginit, nu pot exprima în cuvinte tot ceea ce mă stârneşte şi mă revoltă, tot ceea ce îmi repugnă.
Azi sunt blazat.

waterrr

mi-am lasat pasii in fiecare oras. am avut o varsta pe care n-o sa o mai am nicicand, si chiar daca trecatorii calca peste urmele mele si nu le vad, eu le voi recunoaste cand ma voi intoarce.
vreau sa ma intorc in fiecare oras de pana acum, macar odata, ca sa privesc in timp, in mine, sa vad cerul de atunci si sa respir visele de ieri inca odata. sa vorbesc cu fantomele mele.
si dintre toate orasele in care mi-a fost vreodata teama ca nu ma voi mai intoarce si din care am smuls o amintire si-am inlantuit-o bine pe retina, cel mai tare ma cheama orasul craciunului nostru, in care a nins pentru noi.
toate orasele care ma cheama au o apa, un rau, un fluviu. uneori mi se pare ca aud chemarea ca un susur. ce fascinanta e apa. la fel de plina de simbolism precum e plina de mizerii. si acum ma pierd in fluvii pe care nu le-am cunoscut, vaslind cu simboluri. poate e din cauza medicamentelor pentru raceala.
mi-e dor de mare, de dunare, de mures, de bega, de timis
mi-e dor de mine, mi-e dor de tine.
mi-e dor de noi

Cu aceasta ocazie, eu si iubita mea ne alaturam campaniei nationale anti droguri usoare.
Ganditi inainte sa halucinati. Nu consumati apa!