Rebel Monk-E lumea mea

...[ Reanimare ---/--- ]

Deschide ochii brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar teribil.
Nu poate să se mişte, deşi ar vrea să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.
Se uită la corpul lui, şi e legat cu curele de pat.
Analizează spaţiul în care se găseşte, şi îşi dă seama că este încă în spital.
Pesemne a avut iar o criză...
Aşa se întâmplă mereu, când îşi aduce aminte. Acţionează fără să-şi dea seama, şi de fiecare dată trebuie sedat.
Se trezeşte legat de pat, şi foarte ameţit. Ca într-o mahmureală gravă.
Ştie că nu are cum să se dezlege, şi chiar dacă ar încerca, mai rău şi-ar agrava situaţia.
Pune capul înapoi pe pernă, şi încearcă să adoarmă. Nu poate să facă altceva decât să aştepte.

Noaptea următoare...

- Alo?
- Bună...
- Bună, ce faci?
- Stau... Aştept ceva, nu ştiu exact ce... Ideea e că aştept.
- Hai, nu mai aştepta! Vii cu mine?
- Unde?
- Vedem noi... Zburăm pe undeva.
- Nu ştiu dacă ar trebui...
- Ce poate să se întâmple?
- Ai dreptate... Hai!
- În maxim 40 de minute sunt la tine.
- Te aştept!

... [ Crize de isterie ---/--- ]

Închide telefonul, îşi face patul, ordonat ca întotdeauna, şi se aşează pe pat.
Se uită la ceasul de pe perete.
E ora 4 şi 9 minute. printre gratiile de la geam vede luna pe jumătate acoperită de nori.
Inspecţia de noapte tocmai a trecut, deci pe culoar nu mai este niciun gardian.
Îşi trosneşte degetele, gâtul şi coloana vertebrală, după care păşeşte încet spre uşă...

Scoate din buzunarul de la pantaloni o poză cu colţurile rupte, pe care o priveşte scurt, şi o agrafă.
Începe să descuie uşa cât poate de silenţios. A mai încercat de multe ori, a căpătat deja experienţă.
Apasă clanţa încet, încât să nu scoată niciun sunet, şi priveşte cu atenţie pe culoar.
Este liber.
Pune primul pas. Face o scurtă pauză, ca şi cum s-ar gândi...
Dacă pleacă acum, nu mai e cale de întoarcere...

Iese din încăpere tiptil, închide în urma lui uşa, şi pleacă încet, lipit de zid, pe culoar.
O ia la dreapta, pe lângă cabinetul doctorului care îl are în custodie...
Îşi spune în gând: "La revedere, domnule George!".
Se uită cu atenţie tot timpul, ca nu cumva să apară cineva şi să-l vadă.
Mai face o dată la dreapta, până aproape de sala de relaxare.
Se uită pe geam fugitiv la tablele de şah în faţa cărora a petrecut atât de mult timp cu Dănuţ.
El a plecat de mult. Oricum, crede că lui îi e mai bine acolo unde e acum...

Face la stânga, exact înainte de casa scării, mai merge câţiva metri, şi ajunge în faţa camerei ei...

Scoate din nou agrafa din buzunar, şi începe să descuie şi uşa ei.
E complet degajat, ca şi cum nu ar fi niciun risc, fredonează încet o melodie pe care o ţine minte de dinainte să intre aici: "Aşa că aşteaptă... Să mă cunoşti... Ascultă, azi cânta... Frica mea sub măşti..."
Deschide uşa fără sunet, dar larg, aproape o dă de perete.
Ea era în picioare, lângă geam, într-o rochie neagră, aranjată ca de gală.
Acum că în aer plutea miros de libertate, o vedea mai frumoasă ca niciodată...

Clipeşte uşor...

Clipeşte brusc...

Se uită în jurul lui. Aceeaşi lumină slabă.
Închide uşa de la camera în care a petrecut atâtea nopţi şi îşi ia „La revedere!” de la patul de care a fost legat. Ironic, chiar s-a ataşat de el...

"Nu, nu pot s-o iau cu mine..."

Aşa că îşi lasă iubita din sanatoriu în urmă, şi pleacă în doi paşi grăbiţi spre ieşirea din spital.
Se fereşte de gardieni şi de personalul din tura de noapte.
Ştie că i s-ar dubla paza dacă ar fi prins în timp ce încearcă să evadeze...

... [ Pe jumătate ieşit ---/--- ]

Ajunge la ieşirea din spital. Îşi domoleşte ritmul paşilor şi bătăile inimii... Se uită cu atenţie la geamurile securizate.
Gardianul care păzea intrarea doarme pe un scaun. Ce convenabil! Trebuie totuşi să aibă mare grijă...

Se lipeşte de zid, simţindu-i cu palmele răceala tipică unui spital. Îşi numără paşii şi se concentrează să nu scoată nici cel mai mic zgomot... Ajunge în spatele gardianului, se ghemuieşte şi păşeşte încet spre scaunul lui. Se opreşte pentru o secundă, trage lent şi adânc aer in piept, şi întinde mâna să-i scoată cheile din buzunar. Se opreşte la nici cinci centimetri de el, şi răsuflă încet, încercând să se mai dezmorţească, să se relaxeze. Îi trage încet cheile din buzunar, prinzându-le pe rând pe fiecare, pentru a nu face zgomot. Se mai opreşte puţin, să vadă dacă gardianul are vreo reacţie, apoi se ridică cu grijă de lângă scaunul acestuia, şi se îndreaptă către uşă.

Descuie încet uşa, încercând să amortizeze sunetul produs de încuietoarea metalică ce sare de la locul ei. Strânge din dinţi. Se roagă ca gardianul să nu audă şi să nu se trezească. Întoarce uşor capul, gardianul încă doarme. E perfect! Deschide uşa încet, şi face primul pas afară... Mai pune unul... Simte un fior pe şira spinării, neobosindu-se însă să îşi dea seama dacă e de la briza pe care nu a mai simţit-o de luni întregi, sau dacă e de la sentimentul crescând de libertate...

Inspiră adânc.

... [ Durere de ochi ---/--- ]

E sfârşit de iunie.

Mirosul de tei şi de asfalt ud, briza rămasă cu mult în spatele unei furtuni, sunetul traficului slab din toi de noapte, parcarea aproape goală ce i se întinde în faţă... Simţurile i-au luat-o razna!
Brusc, o rupe la fugă pe scări, coborând câte 3-4 trepte deodată, lăsând câteva luni şi câteva chipuri în spate.

Aleargă pe mijlocul străzilor goale şi pe alei pustii, îmbrăcat doar în pijamale şi fără o destinaţie precisă...

Aleargă până când muşchii îi ard de extenuare, iar inima îi pompează sânge aproape fiert...

Apoi începe să alerge şi mai repede, şi mai determinat...

Transpiraţia i se scurge pe frunte, pe ochi, pe obraji, ca nişte lacrimi, apoi se termină sărate pe buze...

Ar vrea să smulgă hainele de pe el, părându-i că îl încetinesc...

Cade secerat intr-o intersecţie, şi rămâne lipit de asfalt, respirând de parcă ar vrea să inhaleze tot aerul de pe lume şi holbându-se la un semafor. Verde. Roşu. Verde. Roşu. Verde...

Se ridică şi se uită spre cer. Deja începe să răsară soarele. Nu a mai avut senzaţia asta de foarte mult timp. Îl dor ochii de la lumina naturală. I-a lipsit mult... Înainte, adora să se plimbe prin parc după-amiaza. Îl încânta imaginea atâtor persoane care zâmbesc şi se simt bine. Spera să îşi reia acest obicei. Îi e foarte dor de parcul lui...

... [ Variante nelimitate ---/--- ]

Are patru străzi. patru direcţii în care poate să-şi îndrepte paşii. Un taxi trece în viteză pe lângă el, ştergându-l cu oglinda peste mână. Ar vrea să înjure, dar conştientizează că nu are rost. Acum nimic nu mai are rost, e liber, poate face ce vrea.
Dar...
Are un sentiment acut de anxietate, respiră repede, apoi greu... Ar vrea să fumeze, să tragă din ţigară cu poftă până trece de filtru, să-şi fumeze degetele şi mâna, până rămâne fără braţ. Pupilele i se dilată. Inima îi bate din ce în ce mai repede, până în punctul în care bătăile inimii nu se mai disting. E doar un bas prelung, asurzitor. Stop! Pupilele i se contractă. Oftează prelung...
A lăsat-o acolo, singură... Zâmbeşte liniştit, "Se descurcă ea... ". Se încruntă, se întristează. "Trebuia s-o iau cu mine. Ce prost sunt!"

Nu a mai avut grijă de el de foarte mult timp. E nebărbierit, miroase urât şi e murdar de noroi. Vrea doar să se ducă acasă... Şi-a adus aminte de "acasă". Pleacă spre casă... Oriunde ar fi ea.

O ia la pas lent in faţă. Merge fără să ştie unde. Face pe prima stradă la stânga, apoi la dreapta, apoi iar stânga... Se plimbă, ajunge pe alei pustii, ticsite de oameni fără casă, tomberoane de gunoi şi mizerie. Şobolani. Miros de cocină. El inspiră adânc, şi zâmbeşte. Îi era dor de murdarul şi de urâtul ăsta urban.

Îşi afişează treptat un zâmbet idiot pe faţă. Zâmbeşte şi celor mai sărmani oameni. De parcă le-ar sfida starea, şi le-ar oferi lumea.

A ajuns acasă, printre ai lui. Oameni ce-şi doresc totul şi au nimic. Noapte bună!

... [ Înapoi acasă / Pivniţa mea ---/--- ]

Se trezeşte din vis. E puţin transpirat, şi are pijamalele şifonate şi deranjate. Respiră greu, deşi ştie că nu a fost un coşmar, ci doar un vis.
Se uită în dreapta lui, ea doarme în continuare. Probabil a visat ceva frumos...
Răsuflă uşurat şi se scărpină în cap. Se ridică din pat, şi se duce in bucătărie. Puţin adormit, se împiedică de un scaun. Se uită de parcă ar vrea să-şi ceară scuze.
Îşi pune un pahar cu apă.
Îşi aprinde o ţigară.
Iese pe terasă şi priveşte Soarele... Acum câteva minute îi era dor de un răsărit, acum îl are in faţă. Zâmbeşte slab, puţin ironic...
Închide uşa, şi se plimbă prin casa, cu ţigara încă fumegând. Ştie că n-ar trebui să facă asta, dar în dimineaţa asta parcă nu prea îi arde de reguli, limite şi bariere.


Coboară în pivniţă.
Nu-i place decorul, niciodată nu i-a plăcut, îl face nervos. E întuneric - nici nu ar putea fi altfel de la gemuleţul ăla mic, care şi aşa e aproape acoperit. Se uită în jurul lui, la toate cutiile amestecate şi ticsite de cârti vechi, haine şi jucării de când era copil. Îşi aduce aminte doar de lucruri neplăcute, de certurile de acasă, de problemele cu banii, de prietenii pierduţi... Poate dacă le-ar privi în altă cameră, nu ar mai fi aşa...
Cade pe gânduri adânc. Aude ecouri de flaut... Îşi aduce aminte de muzica lui din tinereţe. Acel album care nu a mai ieşit niciodată. Acel album în care şi-a pus atâtea speranţe şi vise. Atâta muncă. Îi pare rău... Alea au fost ultimele lui melodii. "Oza, o za, un lanţ de idei... ". Prietenul lui. Jumătatea lui artistică. Au alergat amândoi "În doi paşi grăbiţi".

Îşi vede calculatorul în fata căruia a lăcrimat, a compus, a râs, a smuls şi a aruncat sunete... E târziu acum să-şi readucă aminte. Îi place să se mintă că nu mai poate face nimic. Raiul lui pierdut.

Muzică.

... [ Start / Stop ---/--- ]

Timpul se opreşte. Se uită la ceas, secundarul încetineşte până se opreşte în loc. Geamul pendulului se crapă. Becul se comportă ciudat. Începe să strălucească din ce în ce mai tare, apoi se stinge.
O secundă de întuneric.
Se aprinde din nou, la intensitate maximă şi explodează... Scântei cad pe podeaua pivniţei, ploaia de fascicule aruncând o lumină slabă pe faţa lui.
Clipeşte rar.

Totul începe să se deruleze, decorul dispare şi e înlocuit de vechea lui cameră. Stă pe scaun şi compune. Desenează pe foaie "forma" melodiei, structura. Are in cap viori, căută, înlocuieşte, aranjează, ascultă, reface, reascultă, suprapune şi iar ascultă. Energie. Furie. Anxietate.
Da... Părinţii lui s-au certat iar. El compune cu lacrimi în ochi. Tatăl lui l-a rănit iar, cuvintele astea... El refulează aici, în fata calculatorului. Nu ştie să cânte la niciun instrument, e afon. La fel de afon ca celălalt, dar pasiunea compensează într-o oarecare măsură.

Pluteşte în apă, pe lângă clădiri înalte. Totul e scufundat, doar el mai respiră. Respiră aer, apă, pământ, foc, muzică. Expiră prelung.

Flaut iar.

Timpul o ia din loc. Se uită la ceas, priveşte cum secundarul accelerează până la ritmul normal. Trece printre toate amintirile, frumoase şi urâte, calde şi reci, dulci şi amare... Mai aude şi câte-un sunet din când în când... Da, e tot un copil. Tot la viori visează.

E timpul să plece... Deja e pierdut prea mult timp în pivniţa amintirilor lui. Le-a văzut pe toate legate, în spatele gratiilor. Pe unele ar vrea să le elibereze, dar nu poate. Urcă încet pe scări, spre bucătărie.
Îşi mai aprinde o ţigară...
De data asta întrece limita, şi vrea să se ducă până în dormitor, la ea, cu ţigara aprinsă...

Pe drum, se împiedică de acelaşi scaun, dar mai tare. Cade. Se loveşte. Doare. Amuţit de durere, vrea să strige, dar sunetele nu ies. Sunetele se transformă în lumină, iar lumina îl trezeşte.
Se trezeşte iar.

Vis.

Tavan alb. E singur. Iar!

... [ Drum nou ---/--- ]

Deschide ochii brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar teribil.
Nu poate să se mişte, deşi ar vrea să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.
Se uită la corpul lui, şi e legat cu curele de pat.
Analizează spaţiul în care se găseşte, şi îşi dă seama că este încă în spital.
Pesemne a avut iar o criză...
Aşa se întâmplă mereu, când îşi aduce aminte. Acţionează fără să-şi dea seama, şi de fiecare dată trebuie sedat.
Se trezeşte legat de pat, şi foarte ameţit. Ca într-o mahmureală gravă.
Ştie că nu are cum să se dezlege, şi chiar dacă ar încerca, mai rău şi-ar agrava situaţia.
Pune capul înapoi pe pernă, şi încearcă să adoarmă. Nu poate să facă altceva decât să aştepte.

Gândurile i se amestecă în cap.
Deschide ochii larg, pupilele i se dilată, îşi umple plămânii de aer... şi...

Se zbate.
Strigă.
Plânge.
Urlă.
Trage.
Muşcă în gol.
Zbiară.
Smulge.

Oboseşte. Respiră rapid, încercând parcă să acapareze tot aerul din încăpere... Îşi potoleşte mişcările spasmodice pentru o clipă, îşi umezeşte buzele cu limba, clipind foarte rar şi încet...

Îşi aduce aminte de intersecţie şi semaforul verde, de patul lui, de bucătărie, de pivniţă, de muzică. De cruci d-alea lungi. De părinţi şi prieteni. De lumea lui. De realul lui. Poetic.
"Auzi... În maxim 40 de minute sunt la tine... E lumea mea... Mai mult nu ţine!"

Îşi umple din nou plămânii cu aer, şi începe iar să ţipe şi să se zbată. Ochii i se dau peste cap, iar corpul îi este condus de mişcări convulsive.

În cameră dau buzna 2 gardieni, un bărbat şi o femeie, el cu ochii verzi şi părul lung, ea cu ochii albaştri spre gri şi buzele subţiri, şi un doctor, cu halat şi mască albă, cu o seringă din care ţâşneşte ser calmant.
Este ţinut cu forţa în pat şi este injectat, fiind puţin calmat. Renunţă pentru câteva clipe la a se mai zbate şi priveşte ameţit, aproape beat, la persoanele din jurul lui. Gardienii, care îl ţin la pat să nu se rănească, şi doctorul. "O sa fie bine..."

Neonul din camera lui se sparge brusc, sar scântei, încep viori şi se zbate din nou. Lupta cu şi mai multă putere şi energie. Strigă. Plânge. Urlă. Trage. Muşcă. Zbiară. Smulge.

Adoarme...

Un impuls nervos pleacă din timpan, spre creier, făcându-şi loc printre mii de celule, cu o viteză incredibilă, iar el se trezeşte.
Deschide ochii brusc.

Expiră prelung...

"Bine ai venit in lumea mea... "